Întrebarea e de fapt una neimportanta, odată ce eşti îndrăgostit, căci simţi ceva şi o simţi într-atât de profund încât nu vrei să-ţi simplifici emoţia prin transparenţă şi realism. Fiecare a ajuns să idealizeze la un anumit moment, traversat de senzaţii culminante, pe cineva care apoi se dovedi a fi nevrednic acelei idealizări.
Ar fi o dezamăgire?! Nuuu..e doar cursul natural al cunoaşterii unei fiinţe noi, trecute prin toate nivelurile de percepţie. Greşit ar fi dacă persoana respectivă ar fi stocată orb doar la un singur nivel, fie cel al admiraţiei neadecvate. Această greşeala are o singură premisă (obsesia) şi două consecinţe, evident una dorită şi alta dramatică.
Şi totuşi de ce se ajunge a iubi necondiţionat? Eu acum aş zice că din pură prostie, din refuzul de a accepta adevărul, din negarea evidentului..insă toate acestea sunt doar gânduri purificate de unele dezamăgiri anterioare, prezente selectiv şi în prezent, deci profund subiective.
Iraţiunea în dragoste e chiar frumoasă..uneori..când nu devine o idee fixă, o preocupare chinuitoare, astfel pierzându-şi întregul farmec.
So now, I couldn't help but wonder: a iubi cu intelectul pornit e oare posibil? :)
